"diminețile în care pilea nu mai are mirosul tău
și bocancii lasă dâre pe cearceaf
de parcă n-ar vrea să se piardă/
între coaste,
ți se asează o prăpastie
în ea se aruncă oamenii,
cu picioarele în sus/
cutiuțe muzicale
ce și-au uitat melodia,
acum cântă din memoria altcuiva
întmâplări pe care încearcă să nu le falseze/
prăpastia aia învelită în întâmplări
străine
de la care se aburește pielea
și coapsele încep să-și arate
propoziții eliptice
asemeni unui copil care-și scrie numele
cu degetul
pe geamul din tren.
ca și cum nu ar vrea să îl uite."
