marți, 5 februarie 2013

crepuscul




se vaieta, tipa,
se duce agale,
nu stie sa creada
e rupta de oameni,

ma striga aievea 
imi spune c-o doare,
e trista micuta si plina de jale,

ma cheama sa vin,
sa-i arat unde-i calea,
eu din departare,
ii simt disperarea.


incerc sa m-apropii
sa fim ca-nainte
dar biata copila acum nu mai simte,



7 comentarii:

  1. Oare chiar putem ajunge sa nu mai simtim, sau ne inducem in cap asta din frica de suferinta?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Cred ca prea multe suferinta te aduce in starea de a nu mai simti.

      Ștergere
    2. Eu cred ca noi oamenii nu incetam vreodata sa simtim. Asta este esenta noastra, simtim totul, si suferinta face la fel parte din noi, oamenii oricat de bine ar trai incearca sa isi gaseasca motive pentru intristare, durere, melancolie. Ca sa simtitm nu trebuie decat sa stam 5 minute sa privim spre cer, sa ne gandim la ce suntem, cat de frumosi putem fi.

      Ștergere
  2. Profunzimea, idealismul si intensitatea dramatica a emotiilor de care dai dovada sunt absolut coplesitoare.
    Sa fie oare pentru noi existenta un exil si neantul o patrie ?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, cuvintele tale mi-au facut ziua! :)
      Existenta noastra este ceea ce ne dormi noi sa fie. Fiecare om, cand se naste, are o temelie, e alegerea fiecaruia ce isi doreste sa contruiasca.. o coliba, o casa sau un castel.

      Ștergere