E o întâmplare a fiinţei mele
şi atunci fericirea dinlăuntrul meu
e mai puternică decât mine,
decât oasele mele,pe care mi le scrâşneşti într-o îmbrăţişare
mereu dureroasă, minunată mereu.
Să stăm de vorbă, să vorbim,
să spunem cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart
fluviul rece în delta fierbinte,ziua de noapte, bazaltul de bazalt.
Du-mă, fericire, în sus, şi izbeşte-mitâmpla de stele, până când
lumea mea prelungă şi în nesfârşirese face coloană sau altceva
mult mai înalt şi mult mai curând.
Ce bine că eşti, ce mirare că sunt!
Două cântece diferite, lovindu-se amestecându-se,douâ culori ce nu s-au văzut niciodată
una foarte de jos, întoarsă spre pământ,
una foarte de sus, aproape ruptăîn înfrigurata, neasemuită luptăa minunii că eşti,
a-ntâmplării că sunt.