ne suflecam pacatele-n zadar si numaram din stele spre lumina,
si vor putrezii cu totii in mormant,
de as bate cate un cui in pereti de fiecare data cand sunt scarbita de oameni si de nemernicia lor as umple tot,
nu o sa-i las sa ma schimbe,
si voi merge inainte pana o sa cad sa nu ma mai pot ridica,
impleteste-mi iar sperante-n par
si canta-mi s-adorm,
sa ma trezesc la rasarit sa-mi ude marea picioarele,
sa tip cand ma doare si sa nu ma vada nimeni,
mai spune-mi odata povestea aia cu printi si iubiri din suflet,
mai canta-mi trecutul
cu dor si durere,
frumoase versuri ai scris...
RăspundețiȘtergeremereu o sa te poti ridica.
chiar si atunci cand vezi spune ca nu mai poti.
multumesc,ai dreptate,intotdeauna trebuie sa gasim puterea sa ne ridicam,
RăspundețiȘtergere"sa tip cand ma doare si sa nu ma vada nimeni" - cat de adevarata si necesara e asta...
RăspundețiȘtergeresi eu sunt scarbita de oameni si de nemernicia lor...
RăspundețiȘtergereTrist și adevărat. E așa iritant când îmi dau seama cât de bine se potrivesc cuvintele astea două.
RăspundețiȘtergerefrumos si plin de sensibilitate
RăspundețiȘtergere